Elefantul din ceașcă
Kuki, elefantul invizibil, locuia într-o ceașcă de cafea. Era una din ceștile acelea fine, și delicat colorate, iar elefantul se simțea foarte bine în ea. Frații săi, firi morocănoase, nu îi mai adresaseră lui Kuki niciun cuvânt de când se mutase în ceașcă. Cică devenise de nerecunoscut: mult prea agitat pentru un elefant și, cu siguranță, prea guraliv. Dar Kuki nu se sinchisea nici cât un picior de albină de părerile lor. Nu se simțea niciodată singur, pentru că mereu își găsea ceva interesant de făcut.
Zile întregi citea în zațul de pe fundul ceștii, se admira îndelung în pereții ei lăptoși, inventa povești de adormit copiii și de trezit adulții, iar când avea chef de o aventură, meșterea o scară din bețe de chibrit adunate de prin bucătărie și se cățăra pe marginea ceștii. Acolo lua o gură de aer proaspăt și admira priveliștea care se schimba aproape în fiecare zi, în funcție de camera în care ajungea proprietarul ceștii. Mai trăgea cu ochiul la televizor când erau desene sau vreun documentar despre natură, apoi se retrăgea în căsuța-i confortabilă unde nu îl bătea nimeni la cap si nimic nu îi strica buna dispoziție. Nici măcar ploile cu cafea care inundau ceașca nu îl mai deranjau, căci de ceva vreme își cumpărase o pelerină și șoșoni de cauciuc, ideale pentru astfel de fenomene meteo.
Toate bune și frumoase pentru elefantul nostru până într-o zi, când ceașca ajunse în bucătărie și se sparse. Ce sperietură pe bietul Kuki, când auzi zgomotul și se văzu întins cât era el de lung printre cioburile de pe podea. Strigă o vreme după ajutor, însă nimeni nu îi răspunse. Asta pentru că, deși toată lumea văzuse ceașca spartă, nimeni nu îl văzuse pe el. Doar era invizibil, nu? Stăpânul ceștii curăță mizeria și elefantul îl privi neputincios cum se îndepărtează cu ceea ce fusese odată căsuța visurilor sale.
Întâmplarea făcu să treacă pe acolo frații săi cei cârcotași și, când îl văzură pe Kuki, trist și abătut, îl întrebară ce s-a întâmplat. Elefănțelul le povesti tot, însă frații, în loc să-l încurajeze, începură să râdă și să-l arate cu degetul. Râdeau de se prăpădeau și alta nu. Foarte, foarte urât din partea lor. Probabil că nimeni nu le vorbise despre bunele maniere. Totuși unul dintre ei nu râdea, ci îl privea tăcut și foarte serios – Fratele cel Mare. Acesta le făcu semn celorlalți să tacă și când se lăsă liniștea, păși spre Kuki.
“Ți-am zis noi că o ceașcă nu-i casa potrivită pentru cei din neamul nostru. Fii înțelept și hai acasă.” zise și puse o mână pe umăr elefănțelului.
Kuki ridică privirea și zâmbi, surprins de gestul Fratelui cel Mare.
“Dacă vii acum cu noi, nu doar că o să te primim cu brațele deschise, dar o să te și iertăm că ne-ai făcut neamul de râs.”, mai spuse fratele, plin de importanță. “Cine a mai pomenit un elefant care să locuiască într-o ceașcă de porțelan?!” adăugă el și se răsuci către membrii familiei, care îi priveau plictisiți.
Aha, deci despre asta era vorba, își spuse Kuki. Se ridică iute în picioare, se uită pe rând la frații săi și clătină din cap: “Nici nu mă gândesc. Mai bine mă mut în altă ceașcă sau chiar într-un ceainic, decât să stau cu niște încuiați.” zise el, apoi se cățără până pe raftul de jos al dulapului. Imediat dispăru printre ceștile colorate și, de atunci, nimeni nu mai auzi de el niciodată.