Maftei cofetarul cu dichis – Short Story [RO]

Maftei cofetarul cu dichis

Demult, într-o Țară Frumoasă, trăia Maftei, un cofetar tare priceput. La început, când abia se mutase în țara asta nouă și nu cunoștea încă gusturile locuitorilor, cofetarul făcea doar prăjituri și bomboane de ciocolată, în care punea cele mai bune ingrediente, un strop de magie și mult suflet. După o vreme, văzând că oamenilor le plac tare mult prăjiturile și se dau în vânt după bomboanele sale cu ciocolată, cofetarul a prins curaj și a început să coacă și tarte, croissante și quiche-uri. Cu (ați ghicit!) cele mai bune ingrediente, un strop de magie și mult suflet.

Locuitorii Țării Frumoase se îngrămădeau la ușa lui Maftei în fiecare zi să guste din delicioasele sale produse, iar cofetarul deveni faimos pentru minunățiile ce ieșeau din mâinile-i  pricepute. La Cofetarul Cu Dichis deveni locul de întâlnire preferat al celor mici și mari, iar zilele lui Maftei treceau vesele și dulci, croite parcă după sufletul cofetarului. Era minunat!

Însă nimic nu dăinuie la nesfârșit, așa că lucrurile s-au schimbat în ziua în care Maftei a spart oglinda din holul casei sale. Apoi, în drum spre cofetărie, încercând să ocolească cu bicicleta un motan portocaliu, se împiedicase de un bolovan, se dezechilibrase și ștersese cu șaua bicicletei o scară lipită de zidul unei clădiri în construcție. O găleată plină-ochi cu vopsea albastră îi aterizase direct pe boneta proaspăt apretată și se întinsese fără milă pe hainele sale de-un alb imaculat. Pe deasupra, își mai pierduse și ceasul de buzunar, cadou de la unchiul său. Nu era vreun superstițios, însă toate simțurile îl avertizau că lucruri ciudate erau pe cale să se petreacă.

În ziua aceea a primit vizita neașteptată a surorii sale, Marina, profesoară la o școală din Țara Frumoasă. Marina venise însoțită de o fetiță zburlită și pistruiată care îl privea curioasă pe cofetar și se tot fâțâia fără astâmpăr de pe un picior pe altul.

– Bună dimineața, fetelor! își salută cofetarul voios musafirele.

– Bună dimineața! răspunse Marina. Ți-o prezint pe eleva mea, Briana. Ea ar dori să îți ia un interviu pentru revista școlii. Ce zici, ai avea timp să îi povestești cum stau lucrurile pe aici?

Maftei o privi încurcat pe Marina, apoi pe fetița pistruiată, iar în cele din urmă zise cu jumătate de gură:

– Sigur. Cred că aș avea o oră la dispoziție. Cel mult! adăugă el repede.

Marina îi mulțumi, apoi îi șopti fetiței:

– Să nu îl zăpăcești pe Maftei cu întrebările. Nu prea tare! mai zise ea și ieși din casă chicotind. Fetița făcu semn din cap că a înțeles și, imediat ce Marina deveni doar un punct în zare, dispăru și ea prin grădină.

– Hei, fetițo, cum rămâne cu interviul? întrebă Maftei, dornic să termine cât mai repede cu musafira.

– Vin imediat! răspunse zburlita.

Grădina era chiar în fața ferestrelor mari și luminoase ale cofetăriei, iar în mijlocul ei trona un pavilion frumos și spațios, cu un leagăn, o trambulină și un cufăr plin cu jucării. Văzând-o că se dă în leagăn liniștită, Maftei se gândi că fetița era în siguranță și se întoarse la ale sale.

Cofetarul se delecta încă de dimineață cu o nouă rețetă de prăjituri cu ciocolată și tocmai scotea câteva bucăți proaspete din cuptor, când auzi niște strigăte venind dinspre pavilion. Ieși în pragul ușii, la timp să vadă cufărul răsturnat, jucăriile împrăștiate și pe fetiță alergând spre el. Briana dădu buzna în bucătărie, urlând ca din gură de șarpe și gesticulând agitată:

– Veniți repede, domnule Maftei-Cofetarul! Tocmai am văzut o umbră strecurându-se pe fereastra care dă în pivniță!

Auzind una ca asta, Maftei fu cât pe ce să scape prăjiturile și să le facă praf. Așeză cu grijă tava pe masă și o întrebă:

– Sigur nu ți s-a părut?

– Nu, nu mi s-a părut. Eu am ochi de vultur, răspunse pistruiată, tare mândră de privirea ei ageră.

– Aha. Spune-mi, drăguțo, de unde știi că acolo este pivnița? întrebă Maftei, un pic amuzat.

– Eu sunt Briana, nu „drăguțo”, îi reaminti fetița cu mâinile în șold și cu ton de arțag.

– Desigur, Briana, spuse Maftei împăciuitor. Că doar nu avea de gând să lase o puștoaică de 8 ani să-i strice ziua. Așadar, de unde știi că acolo este pivnița?

– Pentru că… începu fetița, desenând cerculețe cu vârful pantofului pe podea. Ei bine, pentru că am cercetat puțin împrejurimile.

– Aha, adică ai început să strângi material pentru interviu? se încruntă Matei.

– Cam așa ceva, răspunse încet Briana.

Cofetarul se uită la ea și își spuse în sinea sa că nu mai trecuse vreodată printr-o astfel de situație. Întâi de toate, pentru că nu mai dăduse niciodată vreun interviu unei copile de școală, apoi pentru că pivnița era locul în care ținea ingredientele speciale și NIMENI nu intra acolo fără permisiunea sa. Deci cine intrase, mirosea a necaz de la o poștă.

– Prea bine! Hai să vedem despre ce este vorba, oftă Maftei, fără chef.

Urmat de fetiță, ieși din cofetărie, se furișă pe lângă zid până în dreptul pivniței și privi înăuntru cu grijă. Prin fereastra larg deschisă, cofetarul nu zări pe nimeni, dar auzi pași, foșnete și un zdrăngănit suspect; ba văzu și tot felul de obiecte căzând pe podea, împinse parcă de o mână invizibilă.

– Mda, așa îmi trebuie dacă uit fereastra deschisă, pufni cofetarul. Rămâi aici, Briana, cât mă duc eu să cercetez pivnița.

– Sunteți sigur, domnule? întrebă fetița.

– Foarte sigur, mai zise Maftei și cu chiu, cu vai, se cățără pe fereastră iar de acolo sări în pivniță, promițându-și să se apuce de alergat cât de curând.

Maftei privi cu atenție în jur. Era întuneric, răcoare și atâta liniște, încât își putea auzi gândurile. Deodată, văzu o cutie de carton găurită ce se mișca singură de colo-colo. Cutia se opri în spatele unui dulap, zdrăngănitul de mai devreme se auzi iar – mai tare și mai clar de data asta – iar cofetarului i se puse un nod în gât. Luă cu mișcări lente o mătură și, ținând-o ca pe o suliță, înaintă spre cutie, sperând în sinea lui să nu fi fost cea mai proastă idee pe care a avut-o vreodată. O vreme cutia rămase nemișcată, apoi începu să se agite și să vină spre el; când ajunse la mai puțin de un metru de picioarele cofetarului, se opri.

Gândindu-se că nu poate să stea toată ziua acolo, Maftei își luă inima-n dinți, împinse cutia cu mătura de câteva ori, apoi puse mâna pe ea să o ridice când… spre surprinderea sa, un motan portocaliu țâșni de dedesubt cu un mieunat prelung. Motanul îl privi pe Maftei, iar cofetarul nostru putu să jure că îi zâmbise; apoi îl ocoli, se cățără pe pervaz, de acolo pe fereastră și dispăru în seninul zilei. Asta nu înainte de a lăsa în urma sa, pe pardoseala rece, ceasul de buzunar pe care cofetarul îl rătăcise de dimineață și despre care crezuse că nu îl va mai găsi vreodată.

– Ah, pișicherule! strigă el fericit.

Maftei ridică ceasul de pe podea cu un zâmbet larg și, deși nu era vreun superstițios, simțurile îl avertizau că lucruri bune erau pe cale să se întâmple. Vioi ca un tinerel, cofetarul se cățără pe urma motanului și se întoarse la Briana, care abia aștepta să afle ce se petrecuse în pivniță și, mai ales, dacă portocaliul cu coadă stufoasă fusese silueta misterioasă de mai devreme.

– Domnule cofetar, sunteți pregătit pentru interviu? strigă ea, cu carnețelul și pixul pregătite. Am atâtea întrebări …

– He-he și încă cum! zâmbi cofetarul. Sunt pregătit să îți spun o poveste cu … mustăți.