O vizită neobișnuită

I

Dincolo de pereții casei mele, seara este ploioasă și friguroasă, dar înăuntru este cald și bine. Sunt singură. Moțăi de câteva ceasuri înfofolită în șalul colorat al bunicii, când un ciocănit puternic în geam mă trezește din amorţeală. Deschid ochii și afară, printre picăturile de ploaie măruntă, văd un iepure foarte agitat.
– Hei, invită-mă la tine! Am ceva important să îți spun, îmi strigă el.
Mă ridic din fotoliu, deschid fereastra, însă nu mă grăbesc să îl poftesc în casă. Un iepure vorbitor trebuie tratat întotdeauna cu băgare de seamă.
– Știu că nu este o oră potrivită pentru vizite, continuă musafirul, dar nu am venit cu mâna goală. Uite! Dau la schimb pentru găzduire o tașcă plină cu povești. Îți plac poveștile, nu-i așa? mă întreabă el, după care își saltă un picior pufos peste pervazul ferestrei. Trece pe lângă mine lăsând urme de noroi pe podea și se instalează în fotoliul cu dungi portocalii.
Îl privesc atentă. Îmi pare că l-am mai văzut undeva, cândva. Unde? Când? Este mov, are o pereche de mustăți strașnice, din ață albă răsucită la capete, și statura unei palme de căpcăun. Noroc cu ferestrele înalte, altfel nu ştiu, zău, cum s-ar fi strecurat în cameră. Îmi întinde tașca, apoi îmi face semn să mă așez lângă el.
– Hai să ronțăim împreună o poveste! Tu știi ce gust minunat au poveștile?
– De unde să știu? Eu doar le scriu, nu le ronțăi, îi răspund. Este adorabil şi nu îmi pot dezlipi ochii de la el.

II

Încet, încet, încep să îmi amintesc cum ne-am cunoscut. Într-o dimineață tomnatică, acum mulți ani – prea mulți să îi mai pot număra – în liniștea sufrageriei mele, se auzise un “trosc!” urmat de o bufnitură teribilă. Privisem curioasă în direcția dinspre care venise zgomotul. Un iepure înalt cât o palmă de căpcăun mă cerceta la rândul său. Arăta ca un desen din carioci. Avea doar jumătate de corp ieșită în afară, pe când cealaltă se afla încă prinsă în perete. Pe jos, bucăți din zid împrăștiate. Cu icneli și opinteli, iepurele reușise să se elibereze și să pășească spre mine.
– Cum ai ajuns aici? îngăimasem eu, iar ochii mei bulbucați de uimire îl făcuseră să creadă că nu e binevenit.
– Tu m-ai chemat, însă dacă nu mai ai nevoie de mine, plec să caut povești, adăugase zorit. Și dus a fost.
Fără să trântească ușa. Fără să se văicărească, fără să mă certe că nu fusesem o gazdă primitoare. Anii au trecut și, fiindcă nu am mai primit niciun semn de la iepure, am început să mă îndoiesc că întâlnirea dintre noi s-a petrecut cu adevărat. Până în seara aceasta ploioasă și friguroasă, când a ciocănit la fereastra mea. Acum stă în fotoliul cu dungi portocalii din sufragerie și așteaptă cuminte să primesc poveștile în schimbul găzduirii.
Mă aplec să îi iau tașca din mână, când un freamăt venit de dincolo de geam, îmi atrage atenția.
– Oricine ar fi, nu trebuie să mă găsească aici, îmi spune iepurele. Ascunde-mă repede, te rog.
– Să te ascund? Unde să te ascund? Poate dacă ai fi fost și tu mai micuț…..
– Ce ai zice dacă m-ai ascunde aici? Musafirul îmi arătă cu privirea scheletul unui șevalet.
– Știi că nu-i o idee rea? zic și îl pitesc degrabă în spatele acestuia. Arată ca un tablou.

III

Deschid geamurile larg și mă aplec ușor peste pervaz. Este târziu – vântul aspru întețește ploaia, iar copacii din fața casei mele își tremură frunzele prin smoala nopții fără lună.
– Nu e nimeni, încerc eu să îl liniștesc și, când mă pregătesc să închid fereastra, un motan galben răsare pe neașteptate din întuneric. Cu capul în jos și coada răsucită în jurul unei crengi, țâțâie nemulțumit. Ochiul stâng îi sticlește viclean, iar celălalt este ascuns sub un petic negru, de pirat.
– Spune repede: unde-i? șuieră el printre colții ascuțiți.
– Cine?
– Iepurele mov, înalt cât o palmă de căpcăun. L-am văzut intrând aici.
– Cu care ochi l-ai văzut, motane? Cu stângul sau cu dreptul? încerc eu să glumesc, însă motanul nu pare amuzat.
– Ce ai de împărțit cu el? îl întreb mai departe.
– Obrăznicătura a luat ceva ce-mi aparține.
– Ce?
– O tașcă plină cu povești pe care o dă la schimb pentru găzduire. Ei bine, este tașca mea cu povești și o vreau înapoi. Numaidecât, spune apăsat.
– De unde știu că nu minți?
– Eu nu mint, hârâie motanul. Niciodată.
Nu îl cred – fără doar și poate, este un șarlatan – așa că tac. Tace și motanul, chiar și ploaia tace. Un zgomot sec, de șevalet răsturnat, întrerupe liniștea apăsătoare. Mă întorc și zăresc cu coada ochiului o umbră care iese din cameră alergând. Nu apuc să mă dezmeticesc bine, că motanul cel galben a și sărit în cameră, grăbit să ajungă umbra din urmă.
Mă năpustesc asupra lui, îl prind de coada stufoasă, dar motanul nu renunță ușor. Se înțepenește cu ghearele din față în podea, sâsâie, fâsâie, miaună prelung și îmi aruncă priviri războinice. O clipă de neatenție din partea mea este de ajuns pentru ca motanul să se smucească din strânsoare, să țâșnească vijelios spre ușă, mai ceva ca un pilot de Formula 1, și să îmi lase în mână doar câteva fire din coada lui.
Deschid gura să îl dojenesc, dar nu mai am vreme – zbârnâitul zglobiu al ceasului mă deșteaptă din somn.
– Ah, a fost doar un vis, răsuflu eu ușurată.
Mă ridic și mă îndrept spre fereastra deschisă. Inspir adânc aerul spălat de ploaie și, chiar înainte să o închid, văd două urechi lungi, pufoase, ivindu-se pe marginea pervazului. Un glas familiar îmi spune încetișor:
– Hai, invită-mă înăuntru! Știi tu: dau la schimb pentru găzduire o tașcă plină cu povești.
– Nu și de data asta, spun și încui repede fereastra.
În urma mea, aud un “hodoronca-tronca-buf-pleosc-fleoșc-aoleu-și-vai-de-mine!”. Ridic din umeri, după care, înfofolită în șalul colorat al bunicii, ies din cameră.

povestea mea apărută în revista “Ghidul pozneț de cultură

Distribuie:

FacebooktwitterFacebooktwitter

4 thoughts on “O vizită neobișnuită

  1. Ma bucur nespus sa citesc un text scris de o fata frumoasa intr-o limba romaneasca ADEVARATA! Te felicit si sper sa mai citesc si alte texte de-ale tale. Iti multumesc ca-mi dai asemenea placere, eu care “de cindu mis” citesc “aproape” orice cu imensa placere. Si iti doresc spor la treaba si succese tot mai mari, pina sa ti se duca vestea hat departe, peste mari si tari, peste munti si vai… Vezi c-o iau si eu pe “d-ale povestilor”? Sarut mina si sanatate din belsug.

  2. Pe iepure l-am vazut si eu pe pervaz, in camera, apoi fugind…!
    Probabil din cauza ca nu imi plac motanii, pe galbior nu l-am observat! 🙂
    Ai reusit sa ma aduci in cadru, ceea ce este extraordinar!
    In afara de asta, vocabularul bogat si expresiv sunt atribute de talent si ghidusie!
    Felicitari, Ana!

    • Pai motanul e un pisicher – nu il poti vedea cu una, cu doua :). Cami, multumesc mult pentru cuvintele frumoase si te mai astept pe blog :)!

Leave a Reply to Stefi Alexander Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.