Omida Gina

I

Într-un ghiveci frumos colorat, își ducea zilele liniștite o omidă verde cu multe picioare. Gina, căci așa o chema pe omidă, avea atât de multe picioare, încât nici măcar ea nu mai știa câte sunt și, de fiecare dată când începea să le numere, pica într-un somn adânc. Azi așa, mâine așa, până când omida se sătură și hotărî să pună capăt acestei situații. Coborî din ghiveci în farfuria pe care acesta stătea şi, de acolo, porni grăbită pe peretele exterior al balconului:
– Lung e drumul până jos, își spuse Gina în timp ce cobora. Dacă stau să mă gândesc bine, sunt chiar norocoasă că am atât de multe picioare. Când obosesc unele, mă ajută celelalte să merg.

Târâș, Gina merse mai departe și, când obosi, se opri să își mai tragă sufletul pe o ghirlandă de iederă.

– Cine ești şi de ce mă gâdili cu piciorușele tale? auzi dintr-o dată o voce aspră.

– Numele meu este Gina, spuse omida și, cu ochii roată, încercă să se lămurească de unde venise vocea.

– Crezi că poţi da buzna în casa mea, așa tam-nesam? continuă vocea.
– Îmi pare rău, dar nu te-am văzut.
– O, nu m-ai văzut, carevasăzică? De minute bune, te plimbi nestingherită de-a lungul şi de-a latul meu frunzelor mele, comentă arțăgoasă vocea.
Gina privi iar şi, de data asta, văzu printre şiragurile lungi de iederă, doi ochi precum mărgelele, care clipeau mărunt şi dezaprobator.
– Doamnă Iederă, tu erai. Cu gândul la călătorie, nici nu mi-am dat seama că am intrat în casa cuiva.
– Despre ce călătorie vorbești? întrebă Iedera curioasă. Spune-mi, vreau să știu tot.
– Vezi tu, continuă omida, de ceva vreme încerc să aflu câte picioruşe am. Dar sunt atât de multe, încât mă fură somnul de fiecare dată înainte să aflu. Aşa că am pornit în căutarea cuiva care mă poate ajuta să descifrez misterul.
– O, dar eu mă dau în vânt dupa mistere, spuse Iedera.
– Atunci nu ți-ar plăcea să mă ajuți tu să aflu câte picioare am?
– Sigur că da, răspunse Iedera binevoitoare. Ar fi ceva nou pentru mine și, unde mai pui, că nu aș mai atârna așa ca o plantă, fără să fac nimic toată ziua. Ha, ha! , chicoti iedera, convinsă că autoironia este semn de inteligență. Abia sfârșiră de vorbit, că iedera și începu să numere cu elan:
– Unu, doi…zece, unsprezece,…..cincizeci…. șaptezeci…și unu, și doi……
După vreo două ore de așteptare, omida moțăia înțepenită, dar hotărâtă să reziste până la final.
Dintr-o dată, auzi un căscat prelung. Era Iedere.
– Oaaahhhhhhh, oaaaahh, spuse aceasta. Sunt atât de moleșită…o sută treizeci și patru…Oaahhhhh…Nu mai pot, gata!, nu mai pot. Ai atât de multe picioare, draga mea omidă! Foarte, foarte multe picioare. Peste o sută cinzeci. Să nu te superi, te rog, dar m-a toropit dintr-o dată…aaaa…un somn atât de…aa…greu, că abia îmi mai pot ține ochii deschiși. Vocea Iederei deveni din ce în ce mai slabă și în scurtă vreme nu se mai auziră decât nişte sforăituri puternice. Era clar ca bună ziua. Planta adormise, fără să dezlege misterul numărului picioruşelor Ginei.
– Of, a adormit și Iedera, clătină Gina din cap dezamăgită.

II

Dar nu avea vreme de pierdut, așa că își puse numeroasele picioare la treabă şi îşi văzu mai departe de drum. Cum cobora ea cu gândul la ce avea să facă mai departe, se trezi că ajunsese tocmai pe scoarța unui copac. “- Unde mă aflu oare?” se întrebă, însă nici nu se dezmetici bine, că din văzduh, năvăli un corb în frac negru, ce croncăni amenințător. Îmbrăcat într-un frac negru și cu un papion roșu la gât, corbul cunoscut de prieteni drept Goguță, începu să înghiontească cu ciocul său puternic biata făptură:
– Cra, cra, ce surpriză mi-a pregătit astăzi Mama Natură!
– Stai, nu mă mânca, te implor. Eu nu am vrut să deranjez pe nimeni, se tângui Gina.
– Ei, dar nu mă deranjezi. Dimpotrivă, croncăni Goguță cu vocea lui spartă. Cra, cra, vei fi un prânz pe cinste.
– Așteaptă un moment, spuse omida și în glas i se ghici disperarea. Dacă vrei să mă mănânci, nu te pot opri. Mănâncă-mă!
– Fii sigură că așa voi face! spuse Goguţă şi se repezi spre omidă.
– Stai! strigă Gina iar. Fiindcă oricum mă vei mânca, măcar dă-mi voie să îți spun ultima mea dorință.
– Nu mă interesează, i-o tăie corbul. Din motive bine întemeiate, nu stau să ascult dorințele mâncării mele. Doar o mănânc, nu mă împrietenesc cu ea.
– Hai, corbule, nu ai putea face astăzi o excepţie? Una mică? Hai, te rog!
– Bine, cred că aș putea face, totuși, astăzi o excepție, spuse Goguță îmbunat de insistențele omizii. Dar să fie o dorinţă mică.
– Știam eu ca nu ai un suflet hain, corbule. Dorința mea, continuă omida luând un loc pe cracă, dorinţa mea este să îmi numeri piciorușele.
– Poftim? Glumești? Hai, nu-mi mai irosi timpul și poftește încoace să te mănânc, bombăni corbul.
– Corbule, nu te îmbufna, îl rugă omida. De ceva vreme, tot încerc să le număr, iar acum că te-am întâlnit  si mă vei mânca la prânz, nu voi mai afla niciodată câte sunt. Iar asta mă întristează foarte tare, spuse omida cu lacrimi în ochi.
– Lasă, lasă, nu trebuie să fii supărată doar pentru că nu ştii câte picioare ai, spuse Goguță.
– Cum să nu?! Dacă nu ştiu câte picioare am, înseamnă că am trăit fără să mă cunosc îndeajuns de bine, suspină Gina şi o lacrimă îi scânteie pe obraz.
– Nu mai plânge, că acum îmi dau şi mie lacrimile, croncăni Goguță înduioșat. Bunicul meu, înţeleptul corb Zdrăngănici, obişnuia să-mi spună: “- Dragul meu nepot, o mâncare tristă îți va întotdeauna bătăi de cap și dureri de stomac”. Așa că îți voi îndeplini dorința și astfel va fi bine pentru amândoi: tu vei afla câte picioare ai, iar eu voi avea un prânz minunat, fără dureri de stomac.

Îndată ce sfârși de vorbit, corbul începu să numere grăbit:
– Unu, doi, trei, patru…douăzeci, douăzeci și trei, treizeci…..
După trei ore de așteptare, omida stătea plină de speranță pe cracă și urmărea razele de soare, alunecând vesele printre crengile copacilor. Goguţă care număra cu zor şi spor:
– Două sute patruzeci și cinci…și șase și…. Of, micuţo, ai într-adevăr, grozav de multe picioare. Aproape trei sute. Numărătoarea asta m-a obosit foarte tare. Hai, șezi cuminte aici pe cracă cât timp trag și eu un pui de somn. Când mă voi trezi, voi termina de numărat și după aceea, te voi mânca așa cum ne-a fost vorba.
Doar atât mai apucă să zică Goguță și adormi pe dată, sforăind de se cutremura copacul.
– Vezi să nu, spuse omida înfricoșată. Să crezi tu că o să stau cuminte aici și o să aștept să mă mănânci, după ce te vei trezi.

III

Se târî până în dreptul unei scorburi și se ascunse înăuntru, tremurând toată ca o piftie:
– Grea zi, cu pericole la tot pasul. În noaptea asta mă odihnesc aici, însă mâine voi pleca mai departe.Trebuie neapărat să aflu câte piciorușe am.
Obosită, mica făptura adormi imediat și ceva straniu se petrecu cu ea în timpul nopții. La adăpostul întunericului, omida își lepădă hainele urâte și, în schimbul lor, se înfășură într-o țesătură fină. Apoi rămase nemișcată. După două săptămâni, dimineața sosi cu cer albastru de primăvară, și Gina se trezi în ciripitul voios al păsărelelor. Căscă lung și își întinse trupul amorţit, apoi se apropie de gura scorburii, scoțând capul cu băgare de seamă:
– Nici urmă de corb prin jur, însă ar fi bine să plec acum. Cine ştie în ce belele mai intru dacă rămân aici.
Când ieși din scorbură, nu păși cum s-ar fi așteptat să o facă, ci se rostogoli drept în cupa unei margarete.
– Bună dimineața, o salută floarea.
– Bună dimineața, Margaretă. Se pare că mi-am făcut un obicei din a nimeri unde nu trebuie, oftă ea. De când mă știu, stau bine pe picioarele mele, dar acum nu știu ce se întâmplă cu mine. Aș vrea să te întreb ceva, că îmi pari mai prietenoasă decât cei pe care i-am întâlnit până acum. M-ai putea ajuta cu un răspuns la o întrebare care mă frământă de când am plecat de acasă?
– Depinde de întrebare, răspunse Margareta serioasă.
– Uite, de câteva zile am plecat de acasă în căutarea cuiva care să îmi spună și mie câte picioare am. Numai că, toți cei pe care i-am întrebat, au adormit fără să mai apuce să numere până la final. Și așa se face, că nici acum nu știu câte picioare am.
– Aaa, dar asta este foarte simplu, chicoti floarea. Șase.
– Șase? întrebă mirată omida. Cum așa, șase? La ultima numărătoare, am aflat că am aproape trei sute de picioare. Sigur ai numărat bine?
– Bineînțeles, spuse Margareta. Sunt cea mai bună din clasa mea la matematică, știu ce zic. Ai șase picioare, cum te văd și cum mă vezi. Șase picioare și două perechi de aripi, nespus de frumoase.
– Aripi? Uimită, Gina fu cât pe ce să pice de pe floare.
– Dacă nu mă crezi, uită-te în picăturile de rouă de pe petalele mele, o îndemnă Margareta.
Gina privi în picăturile de rouă și nu îi veni să își creadă ochilor. Din numeroasele piciorușe, mai avea acum doar șase și, pe lângă ele, îi crescuseră două perechi imense de aripi, frumos colorate. Grațioasă ca o balerină, omida nu se mai sătura să își admire noua înfățișare.
– Vezi că nu te-am păcălit? o întrebă Margareta.
– Văd, răspunse Gina. Îmi pare rău că m-am îndoit de tine. Nu pot crede cât sunt de schimbată. Oare la ce folosesc aripile acestea? întrebă ea floarea.
– Aripile te ajută să zbori  spuse Margareta. Ești un fluture.
– Sunt un fluture, repetă Gina încîntată. De azi înainte, sunt un fluture și am aripi să zbor. Asta înseamnă că nu voi mai fi singură, ca în casa mea din ghiveci, așa-i?
– Singură? Uită-te în jurul tău și vei vedea câți fluturi roiesc pe câmpii. Sunt mulți asemeni ție, o încurajă floarea.
Fericită dincolo de cuvinte, Gina îi mulțumi Margaretei pentru ajutor. Apoi, își întinse aripile minunate și se avântă în zbor, spre noua sa viață.

Distribuie:

FacebooktwitterFacebooktwitter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.