Întâmplări în Orașul dintre Copaci
– Încă o zi însorită în Orașul dintre Copaci! bodogăni Rick Zeamădelămăie și abia se ridică de pe scaun. Scutură mâinile și picioarele de câteva ori și încercă să facă o genuflexiune, însă genunchii îi pârâiră așa tare, că se lăsă păgubaș. Hotărî că sportul nu este de el și, cu ciudă, dădu un bobârnac unui gândac ce se cățărase pe masă. Proastă idee! Îndrăznețul făcu prin aer câteva flic-flacuri și ateriză buimac pe podelele murdare, după care dispăru într-un cotlon.
Câteva voci răzbătură vesele prin fereastra întredeschisă și piticul tresări. Se lipi cu nasul de geam, iar în ochi îi străluci o luminiță, care se stinse însă la fel de repede precum apăruse.
– Uită-te la ei! pufni, privind câțiva pitici adunați să joace badminton pe câmpia din fața casei sale. Muncesc toată ziua bună-ziua, iar când nu muncesc, mă scot din minți cu treaba asta, cum îi zice? se chinui el să își amintească. Da-da, cu pofta lor de viață.
Dintr-o căsuță frumoasă, cu ușă roșie și flori la ferestre, ieși un pitic creț. Acesta ținea o carafă în mână și le făcea semn piticilor să poftească înăuntru.
– Priviți, e Bob Inimăușoară ! exclamară piticii bucuroși și în câteva clipe toți dispărură în casă.
– Iar el este cu siguranță cel mai enervant dintre toți, își continuă furios Rick Zeamădelămăie șirul gândurilor. Cu părul lui creț și zâmbetul larg, cu grija lui pentru natură și sănătatea piticilor. Toți îl plac și vor să îi fie prieteni. Eu, unul, nu pricep ce mare brânză să îți pese de ceilalți. Atâta energie rispită aiurea.
Un ciocănit în ușă îl întrerupse și Rick o întredeschise cu băgare de seamă.
– Musafirii nu au ce căuta aici, îngâimă piticul. Oricine ai fi, te sfătuiesc să dispari cât mai repede, altfel vei face cunoștință cu colții câinelul meu, Trosc. Bineînțeles că Trosc nu exista cu adevărat, el fiind doar o născocire, însă Rick Zeamădelămâie se dovedise întotdeauna foarte inventiv când venise vorba de ținut lumea la distanță.
– Am venit cu gânduri bune, se auzi din spatele ușii vocea lui Bob Inimăușoară. Te invit la petrecere să guști din noua mea licoare cu gust de rodii. Alungă tristețea și gândurile negre.
– Nu am nevoie de nicio licoare, spuse Rick Zeamădelămâie răutăcios și trânti ușa atât de tare, încât casa se cutremură din temelii și căzu varul de pe pereți.
De cum rămase singur, în mintea lui încolți un gând. Scoase un telefon dintr-un dulap scorojit, șterse de pe el pânjele de păianjen și formă înfrigurat un număr. Urmă o conversație șoptită, din care se înțeleseră doar cuvintele “Lu SfarmăGulii” și “de urgență”. Apoi se așeză mulțumit în scaunul șubred și dormi neîntors până în zori.
Dis-de-dimineață se trezi chircit pe jos, căci scaunul se rupsese pe timpul nopții și mai rămăseseră din el doar niște așchii prăpădite, alături de câteva bucăți de stofă pătată. După ce se ridică, Rick Zeamădelămâie trase storurile și privi lung în depărtare. În fața casei luib Bob Inimăușoară, era mare vânzoleală. Părinții piticului vorbeau cu câțiva vecini, iar pe fețele lor se putea ghici îngrijorarea.
Rick pricepu pe dată ce se întâmplă și chicoti înveselit:
– În sfârșit, o veste ce merită sărbătorită, exclamă și își luă pe el haina peticită. Însă când ieși din casă, se împiedică de o sticlă așezată pe prag, plină ochi cu un lichid rubiniu. Sucul se vărsă peste un bilețel pe care scria: “Îmi pare rău că nu ai ajuns la petrecere. Sper ca micul meu cadou să îți placă. Semnat: Bob Inimăușoară”
Piticul înmărmuri cu un nod în gât și simți, dintr-o dată, cum întrega sa lume întunecată și tristă fusese răvășită, întoarsă cu susul în jos de câteva vorbe simple, așternute pe un bilețel. Râuri sărate de lacrimi îi șiroiau pe obraz, iar Zeamădelămâie habar nu avea ce să facă cu toate emoțiile acelea necunoscute ce-l năpădiră din senin.
– Vai de mine, ce am făcut? se cutremură el și, după ce-și șterse lacrimile, scoase din garajul ticsit cu obiecte nefolositoare o catapultă, pe care o legă bine de bicicleta lui ruginită. Apoi pedală în mare grabă, până ce ajunse în fața unei peșteri cu o ușă masivă din metal și o ferestruică întredeshisă prin care ieșeau vălătuci înnecăcioși de praf.
– SfarmăGulii, m-am răzgândit, vreau să îl aduci pe Inimăușoară înapoi! strigă Rick Zeamădelămâie și bătu tare în ușă.
În prag se ivi un căpcăun cu mustață și o tunsoare nereușită, ce ținea în mână un bătător de covoare.
– Nu se poate. Ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut, flutură căpcăunul bătătorul. Acum lasă-mă, că nu îmi văd capul de treabă, mai zise el și dădu să închidă ușa.
– Ba se poate și va fi desfăcut, pentru că, ei bine, pentru că mie îmi pasă! strigă Rick Zeamădelămâie și, cu o forță de care nu se știuse în stare până atunci, îl înșfăcă pe SfarmăGulii de picioare și îl trânti la pământ. Apoi îl scoase din peșteră legat fedeleș, îl sui pe catapultă și îl trimise hăt-departe pe o planetă necunoscută dintr-o altă galaxie.
După ce Lu SfarmăGulii dispăru în zare, Rick Zeamădelămăie se întoarse în peșteră să-l salveze pe Bob Inimăușoară, care fusese zăvorât într-un cufăr cu destinația Machu Picchu. Bietul de el bătuse o zi întreagă darabana în pereții cufărului, poate-poate l-o auzi cineva. Trist și rușinat, Zeamădelămâie deschise gura, să își ceară scuze pentru răul pricinuit, însă Inimăușoară îl îmbrățișă și îi spuse:
– Mulțumesc, Rick Zeamădelămâie, am știut mereu că mai este loc pentru bunătate în sufletul tău.
Și uite așa, din ziua aceea, Rick Zeamădelămâie și Bob Inimăușoară deveniră prieteni de nedespărțit.
Illustration © Magdalena Voiculeț